Autocontrol – o poartă către sufletul copilului

Articol realizat de Madhavii Alexa, profesor pentru învățământ preșcolar,
grupa mică ”Buburuze”

„Disciplina nu este ceva ce faci copiilor, este ceva ce dezvolți în ei.” Dr. Becky Bailey

Cercetători în domeniul neuroștiinței afirmă faptul că avem trei stări diferite ale creierului: starea de supraviețuire, starea emoțională și starea executivă. Starea de supraviețuire este activă atunci când percepem o amenințare la adresa bunăstării noastre. Căutăm modalități de a lupta sau de a fugi de amenințarea percepută, iar în astfel de momente suntem incapabili de a gândi clar și rațional.

Starea emoțională este declanșată atunci când ceva ne supără și ne face să simțim furie, frică, tristețe sau o alte emoții. Avem tendința de a reveni la anumite comportamente însușite și nu reușim să gândim critic sau să luăm în considerare opiniile altora. Starea executivă este acea stare care folosește pe deplin cortexul prefrontal, ne ajută să ne gândim la conflicte și să găsim soluții logice și constructive. Este starea optimă a creierului pentru rezolvarea problemelor, învățarea, dar este accesibilă doar atunci când suntem într-o stare de calm emoțional.

Și acum probabil vă întrebați, oare de ce am scris despre acestea? Cu ce vă pot ajuta? Atunci când încercăm să disciplinăm copiii ridicând vocea la ei, amenințând sau prin intermediul pedepselor, îi menținem în stările de supraviețuire sau emoționale, stări care nu ajută înțelegerea și învățarea. Ne dorim ca cei mici săși dezvolte abilități astfel încât să poată rezolva probleme și să învețe, să facă față emoțiilor într-un mod sănătos folosind starea executivă a creierului.

Oare cum putem ajuta copilul să iasă din starea de supraviețuire sau starea emoțională a creierului? Iată o întrebare care ne face să ne amintim că cei mici imită intuitiv comportamentul celor din jur. Este unul dintre modurile principale prin care noi, oamenii, învățăm să gândim, să acționăm și să socializăm cu ceilalți. Asta înseamnă că, adultul care este alături de micuțul care se află intr-una din aceste stări, îl poate ajuta prin „descărcarea calmului său” (cum spune dr. Becky Bailey).

Sunt copii cărora le este frică să nu greșescă, sunt copii violenți care îi lovesc în anumite momente pe cei din jur, alți copii deranjează aruncând diverse lucruri, țipând, distrugând… Sunt diferiți, dar toți doresc să fie văzuți, auziți și iubiți. În acele clipe în care acționează într-un mod nepotrivit, toți au nevoie de 6 ajutor pentru a învăța să se autoregleze, iar adulții care-i înconjoară, nu-i pot ajuta dacă în acele momente cheie, nu sunt alături de ei pentru a le oferi sprijinul de care au atâta nevoie.

Este important să conștientizăm faptul că noi, ca adulți, suntem un exemplu pentru ei. Cei mici învață observându-ne comportamentul în primă fază, încercând apoi să-l imite. Absorb precum un burete tot ceea ce spunem, tot ceea ce facem. Apropiindu-te relaxat și calm de copil, fie prin afecțiune, fie prin recunoașterea sentimentelor pe care le are, îl poți ajuta să ajungă la acea stare de calm pentru ca apoi, împreună, să puteți rezolva problema apărută.

Va fi greu să răspunzi într-un mod constructiv în cazul în care comportamentul neadecvat al micuțului te-a supărat și devii agitat, nervos, gândind poate: Iar mă face să mă simt prost în fața atâtor oameni! Până când? Nu mai suport!!!…

Este important să înțelegem că reglarea emoțională nu este o abilitate cu care ne naștem, ci o învățăm pe parcursul timpului. Cei mici nu-și pot regla emoțiile deoarece le lipsește maturitatea cortexului prefrontal care este responsabil pentru funcțiile importante precum: controlul impulsurilor, empatia, rezolvarea problemelor și reglare emoțională.

Deci, atunci când copilul este supărat și are un comportament provocator, se află într-o stare de supraviețuire sau emoțională, iar reacția lui, ca răspuns la stres, este: bat, fug sau îngheț. Are nevoie de îndrumarea unui adult pentru a ieși din acea acea stare și a intra într-o stare de confort.

Persoana care îndrumă, prin intermediul unei calmări active (exerciții de respirație), își accesează starea executivă, e dispus să perceapă comportamentul nepotrivit al copilului ca pe un strigăt de ajutor al acestuia, iar apoi, în ultimă fază, să antreneze noi abilități, în funcție de caz. Cu alte cuvinte, respiri, te întrebi ce abilitate trebuie să exerseze copilul, iar apoi îl înveți și exersezi.

Trecând la rezolvarea problemei apărute, în fața copilului, adultul clarifică mai întâi dacă a
înțeles bine ceea ce își dorește acesta, îl învață cum e bine să procedeze cu cei din jur, iar apoi îl pune să practice.

Iată un exemplu despre cum procedăm atunci când un copil ia o jucărie de la alt copil, fără să ceară permisiunea acestuia:
๏ Înțeleg că tu dorești să te joci cu mașinuța prietenului tău.
๏ Dacă dorești mașinuța prietenului tău, îl bați ușor pe umăr și-l întrebi: Îmi poți da mașinuța ta?
๏ (Îl pui să practice.) Bate-l ușor pe umăr și întreabă-l: Îmi poți da mașina ta? (Aștepți până termină, iar apoi îi apreciezi efortul.)

E posibil să fie refuzat, iar atunci va trebui încurajat să accepte răspunsul prietenului și să
caute o altă jucărie până când celălalt copil nu se va mai juca cu ea.
Prin intermediul unui mediu familial prietenos în care se promovează modele ideale, copiii vor putea căpăta o perspectivă pozitivă asupra vieții. Simpla conviețuire de zi cu zi în jurul unor persoane care să-i înțeleagă și să-i îndrume în mod corespunzător, crează tipare pe
care aceștia, mai târziu, adulți fiind, le vor putea recrea în căminele lor.